Pe 16 iunie 1977, Leonid Brejnev, un comisar politic ajuns politician și avansat în ierarhia administrativă și de partid a Uniunii Sovietice, a fost ales președinte al Prezidiului Sovietului (Consiliului) Suprem, cel mai înalt post administrativ în cel mai mare stat din lume.

Până atunci, Brejnev exercita funcția de secretar general al Partidului Comunist al URSS, forța politică ce controla puterea reală în țară, iar noua funcție îl promova la rangul nominal de șef al statului.

Originar din Ucraina, pe atunci una dintre cele 15 republici anexate de Rusia în vecinătatea sa, Leonid Brejnev se identifica atât ca ucrainean – datorită mamei, care provenea dintr-o familie de țărani din regiunea Donbas, cât și rus – etnie moștenită pe linia tatălui, un muncitor venit în Ucraina Sovietică din orașul Kursk, Rusia.

Fostul lider sovietic Leonid Brejnev (1906-1982) în timpul unei parade la Moscova.

Brejnev a preluat conducerea în ambele posturi de la Nichita Hrușciov, un fost apropiat al dictatorului Iosif Stalin (Djugașvili), care a lansat o serie de reforme liberale în URSS și a expus o parte din crimele comise de Stalin. Spre deosebire de Hrușciov, o natură impulsivă și aventurieră – potrivit descrierilor istoricilor sovietici, Brejnev era considerat un birocrat temperat, având obișnuința de a găsi compromis cu colegii.

De numele lui Brejnev sunt legate stagnarea economică, corupția endemică și cultul personalității. Este unul dintre inițiatorii intervenției militare în fosta Cehoslovacie în anul 1968 și autorul doctrinei ce acreditează ”dreptul la amestec în afacerile interne ale aliaților de dragul salvării socialismului”.

În mod surprinzător, când Sindicatul Solidaritatea a devenit o mișcare politică capabilă de a răsturna regimul comunist de la Varșovia, în 1981, Brejnev s-a opus cu vehemență invaziei în Polonia, preferând ca vecinul din vest să-și gestioneze singur criza politică.