După Ucraina, Rusia ar putea să poarte încă un război


Agresiunea oficializată ca politică externă a statului rus a devenit un comportament public mainstream, care, după încheierea ostilităților în țara vecină, va reveni acasă.

Declanșând războiul împotriva Ucrainei, conducerea de la Kremlin a urmărit câteva obiective strategice. Unu, este încercarea de a reface imperiul rus și a repeta povestea despre grandoarea Moscovei, cu jaful ulterior al teritoriile ocupate. Doi, revizuirea ordinii mondiale în favoarea regimurilor autocratice și dictaturilor, umilind totodată Occidentul și, în particular, rivalul principal - SUA. Trei, canalizarea nemulțumirii ascendente a populației de situația în interiorul Federației Ruse, ca rezultat al corupției totale și gestionării proaste a economiei, către eternii ”dușmani externi”.

Aceste scopuri urmau a fi atinse prin violență și minciună. Doar că ”operațiunea specială” nu a mers conform planului și Rusia va suporta consecințe grave în rezultatul înfrângerii iminente în acest război. Evenimentele din ultimele luni sugerează că prețul pe care îl va plăti societatea rusă va lua forma unui război civil.

Agresor profesionist

Ucraina nu este primul stat atacat de Rusia după dezmembrarea URSS. Dacă urmărim cronologia conflictelor armate cu participarea Rusiei în ultimele trei decenii, vedem o activitate plină de zângănit de arme:

• 1991-93: Războiul civil în Georgia. Susținerea armată a Moscovei în favoarea rebelilor.
• 1992: Războiul ruso-moldovenesc. Ocuparea regiunii transnistrene a Republicii Moldova.
• 1992-93: Susținerea militară a separatiștilor din Abhazia împotriva Georgiei, într-un război provocat de Rusia. Ocuparea Abhaziei.
• 1992-97: Conflictul armat în Tadjikistan, cu participarea forțelor ruse de partea trupelor guvernului.
• 1994-96: Primul Război Cecen. Înfrângerea militarilor ruși.
• 1999: Conflictul armat în Daghestan. Trupele ruse au anihilat mișcarea islamistă în regiune.
• 1999-2009: Al Doilea Război Cecen. Retragerea trupelor ruse cu susținerea în paralel a forțelor pro-Moscova.
• 2008: Invadarea Georgiei ca urmare a conflictului armat între Georgia și Osetia de Sud. Ocuparea Osetiei de Sud.
• 2009-2017: Ciocniri armate cu militanții islamiști și pro-independență în republicile caucaziene din componența Rusiei.
• 2014: Prima invazie în Ucraina. Sponsorizarea separatismului în Donbas și ocuparea peninsulei Crimeea.
• 2015-prezent: Participarea în războiul civil din Siria, de partea regimului lui Al Asad.
• 2018-prezent: Participarea în războiul civil din Republica Centrală Africană.
• 2022: Al doilea război ruso-ucrainean. În desfășurare.

Voluntari moldoveni în așteptarea unui atac din partea cazacilor ruși, Transnistria. Imagine: arhiva

La această listă (incompletă) putem adăuga ațâțarea războiului azero-armean, experdierea unui contingent pentru înăbușirea protestelor în Kazahstan și alte operațiuni indirecte și hibride. Unde nu a participat direct, Rusia a sponsorizat una dintre părțile conflictului, încurajând separatismul și dezbinarea. Unde a putut, Kremlinul a anexat teritorii și a lăsat dovezi de atrocități demne de Haga.

Mentalitate cu praf de pușcă

Războaiele frecvente au lăsat o amprentă puternică în mentalitatea colectivă a cetățenilor ruși, care au învățat că singura sau cea mai eficientă metodă de a rezolva disensiunile este violența, forța brută. Astfel se explică și susținerea internă masivă pentru campania militară actuală a Moscovei în țara vecină.

Negocierea și concesiunea au fost șterse din vocabular odată cu lansarea gazelor toxice în teatrul Nord-Ost din Moscova, în 2002, sau tragerea cu obuze asupra școlii Beslan în Daghestan, în 2004, operațiuni care au rezultat cu uciderea rebelilor și a ostaticilor deopotrivă.

O societate care a inhalat atâta cantitate de praf de pușcă nu pune mare preț pe viața umană, și acest lucru a fost cel mai bine văzut după accidentul la bordul submarinului ”Kursk” în anul 2000: zero voință din partea conducerii țării de a salva supraviețuitorii, zero proteste față de această indiferență.

Militarizarea societății

Înainte de a face un exercițiu de imaginație despre ce se va întâmpla după înfrângerea Rusiei în războiul cu Ucraina, să trecem în revistă câte persoane în Rusia au în prezent arme de foc sau acces la ele, și câte unități de arme de foc sunt în circulație.

Potrivit estimărilor organizației pentru prevenirea rănilor provocate de arme de foc și politicilor privind armamentul (GunPolicy.org), după numărul de arme deținute privat, Rusia a fost în 2017 pe locul 5 în lume (peste 3,6 milioane). Din totalul populației, 12,3 din 100 de cetățeni ruși dețineau legal sau ilegal arme non-militare.

Datele oficiale, însă ar putea să nu reflecte situația reală. Se estimează că, în urma războaielor la care au participat rușii, numărul de arme de foc în circulație ilegală ar fi peste 11 milioane.

Totodată, numărul de persoane cu experiență militară și de luptă în Federația Rusă impresionează. Subliniem aici că legislația rusă permite anumitor companii să întrețină forțe paramilitare private. Astfel, peste 2,7 milioane de ruși din populația totală de 146 milioane au permanent o armă sub mână:

Armata, forțele Ministerului Apărării, inclusiv trupele terestre, aviația și flota: cca 1.000.000 în serviciul activ.
• Cel puțin 200.000 de cetățeni mobiliați în septembrie-noiembrie.
Ministerul Afacerilor Interne: 909.000 de angajați.
• Agențiile de securitate (FSB, GRU și SVR): 60.000-70.000 ofițeri și colaboratori, plus 4.000 de membri ai forțelor speciale și minim 160.000 de grăniceri din subordinea FSB.
Armate private ale corporațiilor Gazprom și Transneft: peste 28.000 de oameni.
• Grupul privat de mercenari Vagner: 40.000
• Firmele de securitate și pază: 200.000, în total.
Crima organizată: cca 100.000, și acest număr va crește pe măsură ce va descrește personalul instituțiilor sus-numite.

Circa 2 milioane de persoane sunt în rezerva forțelor armate și de ordine. Toate aceste forțe, cum și se cuvine într-un stat autoritar, rivalizează pentru o serie de active – resurse naturale, salarii, acces la bugetul public, șpăgi, contracte cu statul, tehnologii, armament, droguri, privilegii, licențe exclusive, etc. și toate firele catre aceste active au un singur nod comun – în Kremlin. Vladimir Putin personal supraveghează cine cât și când primește ceva.

Acum că știm ce au rușii în cap și în mâini, să ne întrebăm ce va urma după înfrângerea Rusiei în războiul din Ucraina? De la cine societatea va cere socoteală pentru performanța militară și economică proastă? Cineva va trebui să răspundă pentru eșec.

Pseudo-patrioții înveierați vor arăta cu degetul la dușmanii interni, generalii vor dori absolvirea de crime, veteranii de război vor cere minim respect și remunerarea promisă, antreprenorii vor căuta oportunități de afaceri noi, oligarhii vor solicita compensații pentru averile confiscate în Occident, iar populația în general – o gură de libertate în oceanul de represii.

Reținerea unei tinere în timpul unui protest anti-război în Moscova. Imagine: Deutsche Welle.

Toți vor cere ceva în schimbul toleranței, susținerii sau participării la război, și Kremlinul nu va avea ce să le ofere. Rusia va ieși din acest război secată de resurse, cu reputația puternic șifonată, îndatorată creditorilor externi, cu sancțiuni care vor începe să-și facă cu adevărat efectul și, cel mai probabil, cu obligația de a plăti despăgubiri.

Căutarea vinovatului

În aceste condiții, foștii mobilizați ar putea să se întoarcă împotriva conducerii armatei – pentru cele peste 60.000 de vieți răpuse în zadar, armata va căuta să facă serviciile secrete drept țapi ispășitori – pentru informații false despre Ucraina, serviciile secrete vor da vina pe țar – care vroaia să audă doar ceea ce-i plăcea, țarul... o va învinui pe babă, baba pe nepoțică, nepoțica pe câinele Jucika, Jucika pe pisica Murca, iar Murca pe șoricel, dacă urmăm logica din povestea ”Ridichea”, una dintre cele mai populare în folclorul rus. Pasarea responsabilității spre rivali este o practică obișnuită în țările cu regim dictatorial. 

Va fi un război total al tuturor împotriva tuturor.

Cultul violenței

Probabilitatea ca epoca putinistă să se sfârșească cu o revoluție este destul de mică. Opoziția este decapitată, elitele sunt ținute sub control, propaganda încă își face efectul, iar intelectualitatea de la orașe nu ar fi înțeleasă sau ajutată de profunzimea rurală. O evoluție în acest sens ar fi rapid reprimată de armată, poliție și serviciile speciale, care se tem de furia populară mai mult decât de Putin.

Totuși, scenariul violent este asigurat de un coctail care este în producere chiar în timp ce citiți acest text:

• Prezența unui număr mare de oameni înarmați, cu experiență de luptă, și accesul facil la arme;
• Nemulțumirea de rezultatul războiului, frustrarea legată de condițiile de pace;
• Efectul sancțiunilor asupra economiei și deteriorarea serviciilor publice;
• O posibilă revoltă socială la scară națională ca rezultat al divizării fără precedent a societății în două caste: una care are de toate și alta care nu are nimic;
• Rivalitatea între clanurile și grupările apropiate Kremlinului pentru influență, acces la resurse și putere;
• Dorința regiunilor de a se distanța de acțiunile metropolei, cu preluarea puterii locale de către grupări necontrolate de Moscova;
• Pierderea statutului de imperiu și eșuarea Rusiei ca supraputere;
• O posibilă dezmembrare a țării.

De-a lungul istoriei Rusia s-a extins teritorial cu ajutorul armelor și decepției, și astfel cultul violenței a ocupat un rol central în politica expansionistă. Doar că exportul acestui cult este pe cale de a fi sistat, după care inevitabil va începe consumul intern al violenței.

Este dificil de prognozat care va fi amploarea violențelor, durata lor sau consecințele. Cert este că toate ingredientele pentru deflagrație deja există, a rămas să apară o scânteie ce va declanța evenimentele.